Interviu cu Daniel Vighi,
Doctor conferenţiar la Catedra de literatură română şi comparată a Facultăţii de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara



“Un dascăl este un provocator al stării de libertate. Dacă nu este aşa ceva, nu-i dascăl, este un transmiţător de cunoştinţe.”

M-am intâlnit cu Daniel Vighi într-o seară de Marţi, 13. Am ajuns mai devreme şi am aşteptat, întrebându-mă dacă o să-l recunosc (îl văzusem doar într-o poză, pe internet). La scurt timp, cu doar câteva minute înainte de ora stabilită, l-am zărit pe d. Vighi. Citea plictisit afişele lipite neglijent la avizier şi dedicate studenţilor la Jurnalism. Ne-am îndreptat apoi spre el şi a încercat să deschidă ,,uşa de la 037”. După mai multe perechi de chei, a găsit-o şi pe cea potrivită. Am izbutit aşadar să intrăm într-o sală mică, îngustă, întunecată şi sumbră. Lumina nu avea pe unde să intre în ,,037”. ,,Miroase a închis aici şi totuşi lasă impresia de redacţie”, a exclamat d. profesor. Urma să aibă loc un ,,atelier cu jurnaliştii”, cum îl numea dumnealui, pentru întocmirea unei redacţii.
A început apoi să-i povesteacă cu vână colegei mele despre proiectele în care este implicat pentru promovarea imaginii Timişoarei, a străzii Emanuil Ungureanu – ,,o stradă frumoasă, dar cu probleme”. Era optimist privind Timişoara astăzi şi încrezător în promovarea centrului istoric. Se întuneca însă la gândul unei clădiri istorice desfiinţate de unul dintre actualii candidaţi la Primăria Timişoarei. Totuşi, gândul unei sărbători a străzii îi lumina faţa.

T.Ţ.: Spuneaţi pe site-ul dvs. că „este imoral să taci atunci când societatea este năpădită de nonvalori”, că „intelectualul are răspunderi în plus”. Care sunt aceste responsabilităţi adiacente ale intelectualului faţă de cele ale omului de rând?

D.V.: Cultura română a fost o dezbatere imediat după revoluţie. Şi anume ce facem. Până la revoluţie am rezistat prin cultură, atât am făcut, nimic mai mult. Pur şi simplu am refuzat să-l lăudăm pe Ceauşescu, să-i facem propagandă. După ’90, lucrul acesta a fost prea puţin. În ce mă priveşte, eu aşa l-am resimţit, şi alţi câţiva din Timişoara. Adică am trecut prin pericole foarte mari şi am văzut oameni murind. Să vorbeşti în continuare despre nişte lucruri inutile, fără impact asupra societăţii, nu are sens. Spre exemplu, să vorbeşti despre frumuseţea unui amurg, şi să nu spui că acesta este peste nişte îngrozitoare poluări ale industriei ceauşiste. Mi se părea absurd.
Prin urmare, scriitorul trebuie să fie o personalitate angajată în această construcţie democratică pentru care nişte tineri, cu sau fără cultură, s-au jertfit. Până la urmă, în faţa morţii, cultura nu are nici o importanţă. Aceşti tineri, care m-au impresionat enorm, trebuie cinstiţi cu curajul de a spune exact ce gândeşti. Oricât de dificil sau de incomod este acest lucru. Oricât s-ar uita lumea la tine ca la un ins, nu chiar nebun, dar aproape. Să spui că există corupţie în mediul universitar, că lucrurile nu merg bine, pentru că universităţile sunt creuzetul democraţiei sau ar trebui să fie, şi nu sunt suficient. Sunt semnale bune totuşi, pentru că văd că au început să populeze universitatea cu tot felul de afişe, de expoziţii, de tot felul de lucruri alternative, care-s frumoase. Începe viaţa să intre peste încremenirile noastre academice proaste. Universitatea trebuie să se deschidă spre viaţă. Dar aici este acelaşi lucru cu politica, este o ţară de corupţie, dar cel mai sensibil lucru rămâne libertatea în mediul academic şi mediul şcolar în general, care creează un fel de subordonare: „eu tac ca să nu iau notă proastă şi profesorul se prevalează de faptul că mi-o poate da, ca să tac”.

T.Ţ.: Aţi publicat mai multe articole legate de învăţământ : „Adevăruri vulgare despre şcoală”, „Dulce laşitate academică”, „Ce ştie ministrul învăţământului?”.

D.V.: Le-am spus-o tot timpul...

T.Ţ.: De ce învăţământul românesc nu se ridică măcar la nivelul vecinilor noştrii, deşi este lăudat în unele medii?

D.V.: Am scris şi în Revista 22 două articole, din care unul este destul de limpede, stabileşte exact de ce universităţile din România, în loc să fie un mediu de propagare a democraţiei, sunt un mediu încă de propagare a unor mentalitaţi subordonate unor efecte comuniste. În ’90, universităţile au primit autonomie. Autonomia aceasta a fost primită fără ca din interior să lupte cineva pentru ea. A venit pe model occidental. Numai că această autonomie a fost folosită pentru a prezerva vechile stări de mentalitate, vechile stări de subordonare. S-a creat un fel de structură de tip „Parcul Bătrânilor Dinozauri”, un fel de Jurassic Park academic, în care s-a produs o contraselecţie. Alegem asistenţi şi lectori care să spună cam ce vrem noi să spună, pe care îi punem să facă doar birocraţie la Catedră şi să fie cât mai supuşi, cât mai „veţi avea, d. profesor, cândva, pe umărul drept, o pană”. S-au creat nişte privilegii de funcţii, s-au creat nişte lipse de transparenţe în interiorul universităţii. Nu se ştiu salariile, nu se ştiu premiile care se iau etc. Societatea românească s-a pluralizat, a mers înainte, cu partidele, bune... rele, cum sunt ele. Presa este un mediu de libertate care a explodat extraordinar, mi se datorează mie şi colegilor mei din presa studenţească, de la Cornel Nistorescu până la CTP (Cristian Tudor Popescu). Presa este cel mai liber mediu, după care vin ONG-uile, partidele şi la urmă, culmea, universităţile, care ar trebui să fie pepiniera libertăţii. Eşti pedepsit dacă spui ce gândeşti, dacă-i posibil aşa ceva într-un mediu academic. Mediul academic, mediul universitar trebuie să fie un mediu în care gândul liber să fie un apanaj exclusiv. Autonomia este pentru altceva construită în marile universităţi.

T.Ţ.: Sunteţi Doctor conferenţiar la Catedra de literatură română şi comparată a Facultăţii de Litere. Vă întreb ceea ce v-aţi întrebat chiar dvs. într-un articol : „Ce este, la urma urmei, un dascăl”?

D.V.: Un dascăl este un provocator al stării de libertate. Dacă nu este aşa ceva, nu-i dascăl, este un transmiţător de cunoştinţe. Or asta este prea puţin. El trebuie să formeze şi să incite, or formarea nu este o chestie pe care o dai tu aşa, ca pe un calapod. Trebuie să provoace starea de a trăi în libertate. O stare de a trăi în libertate pe care studenţii o diminuează însă imediat. Studentele mele, după doi, trei, patru ani, mă întâlnesc cu ele prin cancelariile de prin Lugoj, şi sunt aşa, „moleşite”.
Şcoala nu este un generator de gândire liberă. Pedepsim studenţii... Dar aici e şi un complex al profesorului. Există o imagine greşită : profesorul trebuie să ştie tot. N-are cum să ştie tot. Dacă îl întrebi „ai citit cutare?” o să creadă că-l jigneşti, în loc să spună - „n-am citit”. Fiecare dintre noi e imperfectibil. Or, această reaşezare a şcolii pe temeiurile unei gândiri libere nu s-a realizat. În România există o superbă şi benefică deschidere către modelul Dinicu Golescu. El a plecat prima dată în Occident, în urmă cu două sute de ani şi s-a minunat de ceea ce a văzut acolo. A venit apoi în ţară şi a făcut ceea ce a vazut acolo.

T.Ţ.: Şcoala, aşadar, nu este încă liberă în România. Modelul occidental nu s-a impus decât ca formă...

D.V.: „Căpşunarii” ne salvează, nu şcoala. Faptul că ei se duc şi lucrează în construcţii acolo, faptul că trăiesc acolo şi văd cum se trăieşte acolo şi vin în ţară şi încep să-şi pună gazon, să-şi facă o casă cum văd acolo. Se produce astfel acel transfer de civilizaţie pe care nu-l face şcoala. Şcoala e autarhică, susţine că noi suntem de la Traian şi Decebal (e foarte bine asta). Să spui că învăţământ ca noi n-are nimeni e aiurea. Să mergem acolo, să le furăm civilizaţia şi să o aducem în ţară. Dar pentru asta trebuie să recunoaştem că suntem mai proşti puţin. Naţionalismul ne învaţă că suntem buricul pământului, nu numai pe noi, pe toată lumea. Mobilitatea asta socială care a început „datorită” sărăciei în urmă cu vreo şase-şapte ani, asta salvează din punct de vedere spiritual ţara. Când spun din punct de vedere spiritual, mă refer la tot omul. Spiritual şi civilizatoriu, pentru că şcoala nu face aşa ceva. N-avem mobilitate. Întrebaţi-vă, voi, studenţii, de câte ori v-aţi gândit să plecaţi în străinătate la o bursă.

T.Ţ.: În cele din urmă, gândirea liberă, şi nu numai, în universităţi, este una dintre principalele îndeletniciri ale „dascălului” şi ale intelectualului, implicit.

D.V.: Da, universitatea ca mediu generator al libertăţii. Nu există nimic mai important în lume.

T.Ţ.: Totuşi, una dintre aceste responsabilităţi ale intelectualului, în general, şi ale dvs., în particular, o constituie şi promovarea imaginii unui oraş, spre exemplu? Dvs. aţi fost şi sunteţi implicat în mai multe proiecte privind Timişoara. Vi s-a înmânat în 2004 Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate şi promovarea imaginii Timişoarei.

D.V: Din acest punct de vedere, Timişoara este la fel de paradoxală ca orice oraş din România. Are şi tradiţia unui civism venit dinspre revoluţie, dar şi lacune şi corigenţe enorme. Este deci paradoxală, ca şi Iaşi-ul, spre exemplu. Timişoara, cultural a avut tot timpul relaţii foarte bune. Iaşi-ul nu are mediu de clasă de mijloc, alături de marii intelectuali : de la Liviu Antonescu la Dan Petrescu, până la Sorin Antohi. Era un mediu extraordinar de liberal. Liberal, nu în sensul de Partid,ci în sensul gândirii de tip procapitalist, democratic.
Iaşi-ul a încercat să facă revoluţie, ceea ce nu se ştie. S-a întâmplat în 14 decembrie 1989, prin Casian Maria Spiridon. E un poet, pot spune că suntem oarecum prieteni, deşi ne-am văzut rar. El a încercat, cu încă vreo doi, trei să ridice Iaşi-ul. Însă nu a venit nimeni. I-au anunţat să facă miting, i-a prins securitatea şi i-a arestat. Aici, în Timişoara, nivelul clasei de mijloc a fost mai înalt, de asta a fost cu putinţă ridicarea. Că dacă nu se ridica Timişoara, rămâneam şi acuma în comunism. V-o spun eu cu certitudine, din păcate. Pai da, era Nicu Ceauşescu (care trăia cu Nadia Comăneci), făceau dinastii ca-n Coreea, clar, pe fondul unei populaţii obediente total.
Timişoara a rezistat câteva zile încontinuu, în ideea Occidentului, nu mai suporta comunismul. Apoi s-a ridicat Bucureştiul, iar restul ţării, aşa,
la televizor. Îmi pare rău, dar ăsta-i adevărul. A fost aici un fel de motor pe clasa mijlocie, după intelectualism. Asta e încă o problemă în România, şi pe asta o rezolvă căpşuniada – faptul că această clasă mijlocie se educă, mergând acolo şi culegându-le căpşuni şi stând cu bătrânii ăia şi ştergându-i la fund, şi învăţând cum se trăieşte occidental. Mobilitate socială se numeşte, şi stare de aşezare în libertate.

T.Ţ.: Aţi publicat mai multe artîcole având ca temă turismul în România: Întoarcerea Orşovei acasă, Herculane - o moarte lentă. Colegul dvs., d. profesor Marcel Tolcea, intitula un articol al său România - ţara turismului la morminte, care avea ca subiect întoarcerea românilor în număr mare în ţară, de ziua morţilor. Împărtăşiţi o astfel de opinie?

D.V.: Eu împărtăşesc următoarea idee. Noi încercăm să vindem „afară” (cu termenul brand sau imagine), o Românie care nu există. O Românie frumoasă, în care cântă la tulnice nişte doamne îmbrăcate în ţărănci, deşi lângă ele îi un mic rahat de oaie, care-i superb de altfel (la munte aşa, e ca lumea, e frumos). Or, România asta este. Trebuie vândută România aşa cum este ea, nu o Românie falsă, o Românie mincinoasă.
Şi atunci noi avem proiectul ăsta. Un proiect interesant, cu castele de pe Valea Mureşului, castele cu parcuri englezeşti, în care pasc porci. Dar să le vinzi astea în spaţiul germanic e uluitor, pentru că toată Germania şi toată Europa au castelele aranjate la fix, dar aici, să îi aduci pe turişti la nişte castele în care sunt, sau nebuni la Căpâlnaşi, sau tebecişti în ultimul grad la Bulci, sau la Castelul Odvoş (fosta Tabără şcolară a Inspectoratului şcolar Arad), unde nu mai e nimeni, mi se pare halucinant de mişto şi provocator. Şi în parcurile astea englezeşti, cu urzici şi porci, să pui să cânte un quartet de coarde, este uluitor. Că de asta câştigăm din film, am spus-o eu şi prin anii `80, noi n-ar trebui decât să filmăm în autogări. Pieţele, ţărăncile, lumea şi am câştiga toate Cannes-urile cu putinţă. Şi iată că se dovedeşte că-i real, pe un soi de neorealism. Deci asta să vindem, România reală. Să nu ne fie ruşine.

T.Ţ.: Să ne referim puţin la scris. Aţi publicat proză scurtă, cărţi, eseuri, publicistică. Ce părere aveţi de faptul că unii scriitori consideră scrisul jurnalistic o degradare a literaturii?

D.V.: Nu, nu este o degradare, este o cunoaştere a realităţii în care trăieşti. Am scris după `90 tot timpul. Până în `90 m-am ferit ca dracu’ de tămâie. Un scriitor cunoaşte viaţa în momentul în care lucrează şi în presă. Presa este un vehicul extraordinar al realului. Pe de altă parte, un scriitor trebuie să aibă şi cultura textului, cultura ca atare, altfel nu poţi fi bun. Dar împletirea între una şi alta e foarte binevenită. Dacă scrii numai literatură, atunci eşti sec, fără substanţă. Trebuie şi una şi alta.

T.Ţ.: Referitor la volumul Cometa Hale-Bopp, eraţi prezentat astfel : „un prozator minimalist, de schiţe diafane, care nu construieşte, dă doar câteva stop-cadre, nu face arhitectură, nu e un prozator labirintic”. Vi se potriveşte această descriere?

D.V.: Sigur că da, pe acest volum, da. Am scris şi cărţi de arhitectură, poate că nu-i punctul meu cel mai tare. Scriu acuma, într-o măsură mai apăsată, zona de arhitectură, în sensul construcţiei mai tradiţionale, clasice. Eu am apucături postmoderne, îmi place să trec peste genuri, să fiu altfel. Când scriu critică ma plictisesc şi atunci dau în proză. Când scriu proză poate că n-am destulă răbdare în zona de arhitectură, din aproape în aproape. Mă joc ca să nu mă plictisesc.

T.Ţ.: Cochetaţi şi cu televiziunea. Sunteţi „moderator, călăuză şi şerpaş al drumurilor 3sfertului academic”. V-a cuprins şi pe dvs. mirajul televiziunii sau veţi rămâne fidel scrisului?

D.V.: Scrisul! Televiziunea... mi s-a propus. Tentaţia financiară, trebuie să mărturiusesc, e destul de mare. E destul de bine plătită...

T.Ţ.: Însă nu vă simţiţi destul de liber acolo...

D.V.: Nu, şi nici nu m-atrage în mod deosebit. Acum nu ştiu cât o să mai menţină TVR Timişoara această emisiune în grila de programe. Am înţeles că fac TVR 3 acum. Deşi emisiunile au rating destul de bun. Multă lume zice că le vorbesc destul de firesc, normal, şi cică astea ar fi nişte virtuţi de televiziune. Dar nu, literatura, scrisul... sunt altceva.

T.Ţ.: Este televiziunea înger sau demon?

D:V: Şi una şi alta, ca internetul sau calculatorul. Depinde cum te aşezi. Televiziunea poate sa-ţi dea şi filme de bună calitate sau poate sa-ţi dea şi prostii, gen OTV sau ştirile de la ora cinci.


tiberius turcas