luni, 12 ianuarie 2009

vineri, 12 decembrie 2008

joi, 27 noiembrie 2008

e-ntuneric

http://www.youtube.com/watch?v=zJ5H5QLO2Rg

apa de toaleta

Apă de toaletă


Comerţ şi iar comerţ. Ăsta ar fi sloganul, sau claim-ul, ca să fiu în trend, al Românicii noastre. Fiecare mişcare pe care o facem e parcă urmarea unui plan economic. În fiecare seară sau măcar la două-trei zile ieşim la cumpărături, la cel mai bun magazin din oraş, la cel mai mare, mai dotat, cu cele mai mici preţuri. Iar dacă se întâmplă să găsim acelaşi produs la un preţ mai mic primim, desigur, banii înapoi. Cum dealtfel primim şi 1 RON dacă suntem nevoiţi să stăm la coadă la casele de marcat. Şi se mai trezeşte câte un românaş, numit tupeist, care chiar cere îndeplinirea promisiunilor făcute. E luat însă la mişto şi trimis de unde a venit, adică la capătul cozii. Ba chiar îi sar în cap şi ceilalţi, care ar trebui să-l susţină...că se face de râs. Dar nouă ne place să fim de plâns.
În final, foarte încântaţi că am terminat cumpărăturile, că am trecut de stresul casei de marcat, de eticheta fără cod sau produsul fără etichetă, de privirea obosită a casieriţei, care ni se plânge că nu mai prinde oferta până iese din schimb, împingem grăbiţi căruciorul spre uşă. Brusc, cineva ne opreşte şi începe să turuie o poezie numai de ea/el ştiută. Avem o ofertă magnifică, formidabilă. Firma noastră vă oferă gratuit acest produs pentru faţă, acesta pentru păr, un aftershave pentru domnul, o cremă pentru evitarea ridurilor etc. etc. Dar, cum ştiţi că nicio firmă nu poate oferi totul gratis, trebuie, pentru a beneficia de aceste produse, să achiziţionaţi acest parfum unisex la doar 100 RON. Şi, bucuroşi de oferta formidabilă, scoatem milionul şi primim cadoul.
Mai avem puţin până la maşină, dar nu putem să nu ne uităm pe bonul de casă, mai lung decât acea scrisoare pe care visam că i-o trimiteam Moşului. Vedem că un gem apare de două ori, deşi noi am cumpărat doar unul sau că oferta era de fapt expirată. Uneori, preţul afişat diferă de cel de pe bon, e mai mare. Mergem la ghişeul de relaţii cu clienţii, dar suntem înduioşaţi de angajaţii de la legume care ne roagă insistent să-i iertăm că au uitat să schimbe preţurile de azi-dimineaţă. Ba chiar se oferă să facă o chetă între colegi şi să ne plătească ei produsul. Dar nu acceptăm, ba chiar le cerem scuze politicos.
Gata...răsuflăm uşuraţi. Am uitat însă că am parcat maşina mai departe. Până să ajungem la ea, suntem acostaţi de copilaşi care încearcă să ne vândă telefoane mobile, aparate foto, mp-3-uri sau... ce le vine la mână. În timp ce golim cumpărăturile în portbagaj, un tip dubios ne fixează cu privirea. Apoi ne cere coşul... Ce amabil, spunem noi, uitând că am lăsat acolo o monedă de 5 bani. Dar ce mai contează, important e să ajungem acasă... De-abia acolo realizăm că trebuie să ne întoarcem... Am uitat de pâine ! Şi mai realizăm ceva, parfumul era de fapt apă de toaletă, şi mai era şi pentru femei !


Tiberius Ţurcaş

Interviu cu Prof. univ. dr. Marcel Tolcea




„N-am scris în viaţa mea un curs, cât am fost student.”


Marcel-Iulian Tolcea este scriitor, poet, ziarist, actualmente şef de catedră la secţia Jurnalism, a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, în cadrul Universităţii de Vest, din Timişoara. Întâlnirea cu d. Tolcea a avut loc la Muzeul de Artă Timişoara, al cărui director este din 2006.
Am căutat biroul d-lui director, singurul care nu avea numele scris pe uşa de la intrare. Era o tăbliţă aurie pe care scria simplu, „DIRECTOR”. Am intrat ultimul dintre colegii mei în biroul dumnealui, al şaptelea. L-am întrebat dacă mai are răbdare şi mi-a răspuns că „trebuie”. Apoi a vorbit câteva minute la telefon cu soţia dumnealui, timp în care eu admiram biroul „minunat” în care se desfăşura convorbirea noastră. Biroul e unul spaţios, care îmbină tehnologia modernă cu eleganţa unor tablouri uriaşe, ce transformă acest spaţiu într-unul demn de a face parte dintr-un muzeu. Articolul adus în discuţie de mine odată cu prima întrebare a stârnit amuzamentul copios al d-lui Tolcea. Râdea gândindu-se la cât de înjurat a fost pentru publicarea unui articol online – „România – ţara turismului la morminte”.


T.Ţ.: Spuneaţi într-un articol al dvs. că, „noi, românii, am ajuns la o depăşire a disperării şi la un naufragiu în maladiv”. Ce sentimente vă încearcă făcând parte dintr-un popor care devine din ce în ce mai „bolnăvicios”, după cum susţineţi dvs.?

M.T.: Nu mai ştiu exact când am declarat.

T.Ţ.: E vorba de articolul online „România – ţara turismului la morminte”, care avea ca subiect întoarcerea românilor din „afară” în număr mare în ţară, de ziua morţilor, pentru a se reculege la mormintele celor dragi.

M.T.: Da, ştiu, îmi amintesc acum. Am fost înjurat foarte tare de către cei care au citit articolul. M-am amuzat teribil. Spuneau cei de pe forum că sunt „frustrat”, că nu ştiu ce-i ortodoxia. Şi băiatul unei prietene de-ale mele a ţinut morţiş să-mi ia apărarea.
Un editorialist întotdeauna dă diagnostice globale. Cred că-i o problemă cu noi, românii, atâta vreme cât ne joacă feste excesul de creativitate. Noi suntem un popor creativ.

T.Ţ.: Românul s-a născut poet...

M.T.: Românul s-a născut saltimbanc. Îi place să glumească, să râdă, să râdă de alţii. Uite ce succes au emisiunile în care sunt batjocorite diverse lucruri. „Ciao Darwin”, de pildă, care pentru mine a fost cea mai penibilă emisiune de divertisment. Mă îngrijorează lucrul ăsta pentru că, prostia având căutare, ea este marfa care se vinde cel mai bine în mass-media.

T.Ţ.: E vorba oare de un complex al românului? Ne simţim mai deştepţi văzându-i pe alţii mai proşti?

M.T.: Ne bucurăm de prostia altora. Exact. Mă enervează farsele lui Daniel Buzdugan. Au avut farmec o dată, de două ori, dar este uşor să-i demonstrezi „Nanei Mărioara” ce înseamnă cuvântul priapic. Problema nu e că oamenii sunt lipsiţi de educaţie, pentru că nu ei sunt de vină. Sunt ţări ai căror responsabili, ai căror lideri se gândesc la ce e de făcut. La noi, problema este că majoritatea liderilor politici se gândesc ce nu e de făcut. Eu sunt foarte dezamăgit de nivelul clasei politice, absolut lamentabil. Dar îl înţeleg pentru că nu poţi să ai o clasă politică mai inteligentă decât poporul în care eşti născut.


T.Ţ: Credeţi că România este o ţară sublimă, dar că marele ei ghinion este că e locuită de români?

M.T.: Nu. Judecăţile globale mă întristează. Există foarte mulţi români absolut remarcabili. Din păcate, majoritatea sunt în afara ţării. Cred că mulţi dintre inşii fără etică şi fără scrupule au ajuns să controleze aproape totul în ţara asta şi din pricina asta se întâmplă ceea ce se întâmplă. Au ajuns să fure atât de mult încât banii pe care i-au furat îi ţin la putere. Ei nu pleacă de acolo din cauza faptului că îşi riscă viaţa, libertatea în fapt. Şi asta îi duce la marasmul ăsta moral. Dar generaţiile sunt din ce în ce mai inteligente şi eu nu cred că românii sunt tot mai proşti, de pildă. Prostia se vede pentru că e tot mai expusă, dar cantitativ ea a rămas aceeaşi. Pe de-o parte, accesul la informaţie te face şi mai inteligent şi te rafinează. Oamenii circulă şi au ieşit din ţară. Gândeşte-te numai câte sute de români au fost în Italia şi Spania şi au văzut cum merg lucrurile afară.

T.Ţ.: După cum spunea şi d. prof. Daniel Vighi, „căpşunarii ne salvează”.

M.T.: Şi eu cred lucrul ăsta. Prin mimetism. Şti că cei mai apreciaţi şi corecţi muncitori în construcţii din Grecia sunt românii?! Prin urmare, povestea că românii ar avea ceva sau ar fi nu ştiu cum, nu este tocmai adevărată. Ei au ceva câtă vreme sunt conduşi de lichele, şi câtă vreme serialul favorit al nostru este Inimă de ţigan. Este absolut aberant ceea ce se întâmplă.

T.Ţ.: Sunteţi poet. Aţi publicat câteva volume de poezie: Argonauţii, Ochiul inimii, Bicicleta Van Gogh. Credeţi că prin practicarea jurnalismului v-aţi trădat pe dvs. ca poet?

M.T.: Nu. Istoria literaturii e plină de scriitori jurnalişti. La literatura română mă refer. Eminescu a fost ziarist.

T.Ţ.: Cum vă explicaţi totuşi că unii scriitori consideră jurnalismul o degradare a literaturii?

M.T.: Aşa e, câtă vreme scrii ca un şacal sau când scrii lucruri din marasmul ăsta. Dar vreau să spun că bucăţi superbe de proză românească sunt reportajele lui Cornel Nistorescu: Paradisul provizoriu, scris înainte de 1989, sau Proprietarul de iluzii. Aici se vede în ce limbă română superbă se poate scrie un reportaj.

T.Ţ.: Într-un interviu cu Robert Şerban susţineaţi că "un poet nu scrie din frustrare". Credeţi că actul de a scrie e suficient sau că se impune să te adresezi cuiva, să publici, să fi recunoscut drept poet?

M.T.: Scrisul este o alchimie destul de ciudată. Unii scriu ca să îşi exprime trăirile interioare, alţii pentru că au ceva de transmis cuiva, alţii scriu ca un medicament. Uneori lucrurile astea se îmbină, dar nu cred că există un scris din frustrare. Ar fi aiurea să scrii din frustrare. Scrii dintr-o compensare să zicem, asta da, dar nu din frustrare.

T.Ţ.: Cursurile pe care le susţineţi, în calitate de profesor universitar, sunt altfel decât ale celorlalţi profesori. De unde acest dezgust pentru cursurile clasice, în care profesorul este un „dictator” şi atât?

M.T.: Din cursurile pe care le-am primit şi eu în timpul facultăţii. Mă enervau cumplit, mă adormeau pur şi simplu. N-am scris în viaţa mea un curs cât am fost student, pentru că nu puteam să scriu. Mă plictiseam enorm. Era o mare de capete aplecate, cu nişte urechi, care pândeau vorbele profesorului. În era de astăzi de ce să mai scri la cursuri? Acuma s-a inventat proiectarea pe perete a cursului. De ce trebuie să proiectezi pe perete? Şi se mai şi citesc... Este absolut aberant, absolut aberant. Mie mi-ar fi jenă să fac aşa ceva. Mai bine nu spui nimic, sau mai bine povesteşti din viaţa ta decât să faci lucrul ăsta. Măcar transmiţi un mesaj şi atragi atenţia studenţilor.

T.Ţ.: Care a fost momentul în care v-aţi simţit cu adevărat norocos? Dacă a existat un astfel de moment.

M.T.: Da, a existat. Sunt mai multe astfel de momente. Însă am acelaşi moment în care mă consider norocos. De fiecare dată când mi se pune întrebarea, de pildă: „Dacă ar fi să aveţi şansa să vă retrăiţi viaţa, ce-aţi alege?” şi stau şi mă gândesc şi ajung la concluzia că tot asta aş face. Şi atunci zic - „mă frate, eu chiar sunt norocos”, pentru că toată viaţa am făcut numai ceea ce mi-a plăcut. Am primit bani, salariu, pentru lucrurile pe care mi-a plăcut să le fac şi am primit din partea celor cu care am intrat în contact, a studenţilor, a cursanţilor, întotdeauna o privire caldă sau o privire afectivă, ceea ce este foarte important.

T.Ţ: Vă consideraţi un om împlinit aşadar...

M.T.: Norocos, nu împlinit.







Tiberius Ţurcaş