e-ntuneric

http://www.youtube.com/watch?v=zJ5H5QLO2Rg

apa de toaleta

Apă de toaletă


Comerţ şi iar comerţ. Ăsta ar fi sloganul, sau claim-ul, ca să fiu în trend, al Românicii noastre. Fiecare mişcare pe care o facem e parcă urmarea unui plan economic. În fiecare seară sau măcar la două-trei zile ieşim la cumpărături, la cel mai bun magazin din oraş, la cel mai mare, mai dotat, cu cele mai mici preţuri. Iar dacă se întâmplă să găsim acelaşi produs la un preţ mai mic primim, desigur, banii înapoi. Cum dealtfel primim şi 1 RON dacă suntem nevoiţi să stăm la coadă la casele de marcat. Şi se mai trezeşte câte un românaş, numit tupeist, care chiar cere îndeplinirea promisiunilor făcute. E luat însă la mişto şi trimis de unde a venit, adică la capătul cozii. Ba chiar îi sar în cap şi ceilalţi, care ar trebui să-l susţină...că se face de râs. Dar nouă ne place să fim de plâns.
În final, foarte încântaţi că am terminat cumpărăturile, că am trecut de stresul casei de marcat, de eticheta fără cod sau produsul fără etichetă, de privirea obosită a casieriţei, care ni se plânge că nu mai prinde oferta până iese din schimb, împingem grăbiţi căruciorul spre uşă. Brusc, cineva ne opreşte şi începe să turuie o poezie numai de ea/el ştiută. Avem o ofertă magnifică, formidabilă. Firma noastră vă oferă gratuit acest produs pentru faţă, acesta pentru păr, un aftershave pentru domnul, o cremă pentru evitarea ridurilor etc. etc. Dar, cum ştiţi că nicio firmă nu poate oferi totul gratis, trebuie, pentru a beneficia de aceste produse, să achiziţionaţi acest parfum unisex la doar 100 RON. Şi, bucuroşi de oferta formidabilă, scoatem milionul şi primim cadoul.
Mai avem puţin până la maşină, dar nu putem să nu ne uităm pe bonul de casă, mai lung decât acea scrisoare pe care visam că i-o trimiteam Moşului. Vedem că un gem apare de două ori, deşi noi am cumpărat doar unul sau că oferta era de fapt expirată. Uneori, preţul afişat diferă de cel de pe bon, e mai mare. Mergem la ghişeul de relaţii cu clienţii, dar suntem înduioşaţi de angajaţii de la legume care ne roagă insistent să-i iertăm că au uitat să schimbe preţurile de azi-dimineaţă. Ba chiar se oferă să facă o chetă între colegi şi să ne plătească ei produsul. Dar nu acceptăm, ba chiar le cerem scuze politicos.
Gata...răsuflăm uşuraţi. Am uitat însă că am parcat maşina mai departe. Până să ajungem la ea, suntem acostaţi de copilaşi care încearcă să ne vândă telefoane mobile, aparate foto, mp-3-uri sau... ce le vine la mână. În timp ce golim cumpărăturile în portbagaj, un tip dubios ne fixează cu privirea. Apoi ne cere coşul... Ce amabil, spunem noi, uitând că am lăsat acolo o monedă de 5 bani. Dar ce mai contează, important e să ajungem acasă... De-abia acolo realizăm că trebuie să ne întoarcem... Am uitat de pâine ! Şi mai realizăm ceva, parfumul era de fapt apă de toaletă, şi mai era şi pentru femei !


Tiberius Ţurcaş

Interviu cu Prof. univ. dr. Marcel Tolcea




„N-am scris în viaţa mea un curs, cât am fost student.”


Marcel-Iulian Tolcea este scriitor, poet, ziarist, actualmente şef de catedră la secţia Jurnalism, a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, în cadrul Universităţii de Vest, din Timişoara. Întâlnirea cu d. Tolcea a avut loc la Muzeul de Artă Timişoara, al cărui director este din 2006.
Am căutat biroul d-lui director, singurul care nu avea numele scris pe uşa de la intrare. Era o tăbliţă aurie pe care scria simplu, „DIRECTOR”. Am intrat ultimul dintre colegii mei în biroul dumnealui, al şaptelea. L-am întrebat dacă mai are răbdare şi mi-a răspuns că „trebuie”. Apoi a vorbit câteva minute la telefon cu soţia dumnealui, timp în care eu admiram biroul „minunat” în care se desfăşura convorbirea noastră. Biroul e unul spaţios, care îmbină tehnologia modernă cu eleganţa unor tablouri uriaşe, ce transformă acest spaţiu într-unul demn de a face parte dintr-un muzeu. Articolul adus în discuţie de mine odată cu prima întrebare a stârnit amuzamentul copios al d-lui Tolcea. Râdea gândindu-se la cât de înjurat a fost pentru publicarea unui articol online – „România – ţara turismului la morminte”.


T.Ţ.: Spuneaţi într-un articol al dvs. că, „noi, românii, am ajuns la o depăşire a disperării şi la un naufragiu în maladiv”. Ce sentimente vă încearcă făcând parte dintr-un popor care devine din ce în ce mai „bolnăvicios”, după cum susţineţi dvs.?

M.T.: Nu mai ştiu exact când am declarat.

T.Ţ.: E vorba de articolul online „România – ţara turismului la morminte”, care avea ca subiect întoarcerea românilor din „afară” în număr mare în ţară, de ziua morţilor, pentru a se reculege la mormintele celor dragi.

M.T.: Da, ştiu, îmi amintesc acum. Am fost înjurat foarte tare de către cei care au citit articolul. M-am amuzat teribil. Spuneau cei de pe forum că sunt „frustrat”, că nu ştiu ce-i ortodoxia. Şi băiatul unei prietene de-ale mele a ţinut morţiş să-mi ia apărarea.
Un editorialist întotdeauna dă diagnostice globale. Cred că-i o problemă cu noi, românii, atâta vreme cât ne joacă feste excesul de creativitate. Noi suntem un popor creativ.

T.Ţ.: Românul s-a născut poet...

M.T.: Românul s-a născut saltimbanc. Îi place să glumească, să râdă, să râdă de alţii. Uite ce succes au emisiunile în care sunt batjocorite diverse lucruri. „Ciao Darwin”, de pildă, care pentru mine a fost cea mai penibilă emisiune de divertisment. Mă îngrijorează lucrul ăsta pentru că, prostia având căutare, ea este marfa care se vinde cel mai bine în mass-media.

T.Ţ.: E vorba oare de un complex al românului? Ne simţim mai deştepţi văzându-i pe alţii mai proşti?

M.T.: Ne bucurăm de prostia altora. Exact. Mă enervează farsele lui Daniel Buzdugan. Au avut farmec o dată, de două ori, dar este uşor să-i demonstrezi „Nanei Mărioara” ce înseamnă cuvântul priapic. Problema nu e că oamenii sunt lipsiţi de educaţie, pentru că nu ei sunt de vină. Sunt ţări ai căror responsabili, ai căror lideri se gândesc la ce e de făcut. La noi, problema este că majoritatea liderilor politici se gândesc ce nu e de făcut. Eu sunt foarte dezamăgit de nivelul clasei politice, absolut lamentabil. Dar îl înţeleg pentru că nu poţi să ai o clasă politică mai inteligentă decât poporul în care eşti născut.


T.Ţ: Credeţi că România este o ţară sublimă, dar că marele ei ghinion este că e locuită de români?

M.T.: Nu. Judecăţile globale mă întristează. Există foarte mulţi români absolut remarcabili. Din păcate, majoritatea sunt în afara ţării. Cred că mulţi dintre inşii fără etică şi fără scrupule au ajuns să controleze aproape totul în ţara asta şi din pricina asta se întâmplă ceea ce se întâmplă. Au ajuns să fure atât de mult încât banii pe care i-au furat îi ţin la putere. Ei nu pleacă de acolo din cauza faptului că îşi riscă viaţa, libertatea în fapt. Şi asta îi duce la marasmul ăsta moral. Dar generaţiile sunt din ce în ce mai inteligente şi eu nu cred că românii sunt tot mai proşti, de pildă. Prostia se vede pentru că e tot mai expusă, dar cantitativ ea a rămas aceeaşi. Pe de-o parte, accesul la informaţie te face şi mai inteligent şi te rafinează. Oamenii circulă şi au ieşit din ţară. Gândeşte-te numai câte sute de români au fost în Italia şi Spania şi au văzut cum merg lucrurile afară.

T.Ţ.: După cum spunea şi d. prof. Daniel Vighi, „căpşunarii ne salvează”.

M.T.: Şi eu cred lucrul ăsta. Prin mimetism. Şti că cei mai apreciaţi şi corecţi muncitori în construcţii din Grecia sunt românii?! Prin urmare, povestea că românii ar avea ceva sau ar fi nu ştiu cum, nu este tocmai adevărată. Ei au ceva câtă vreme sunt conduşi de lichele, şi câtă vreme serialul favorit al nostru este Inimă de ţigan. Este absolut aberant ceea ce se întâmplă.

T.Ţ.: Sunteţi poet. Aţi publicat câteva volume de poezie: Argonauţii, Ochiul inimii, Bicicleta Van Gogh. Credeţi că prin practicarea jurnalismului v-aţi trădat pe dvs. ca poet?

M.T.: Nu. Istoria literaturii e plină de scriitori jurnalişti. La literatura română mă refer. Eminescu a fost ziarist.

T.Ţ.: Cum vă explicaţi totuşi că unii scriitori consideră jurnalismul o degradare a literaturii?

M.T.: Aşa e, câtă vreme scrii ca un şacal sau când scrii lucruri din marasmul ăsta. Dar vreau să spun că bucăţi superbe de proză românească sunt reportajele lui Cornel Nistorescu: Paradisul provizoriu, scris înainte de 1989, sau Proprietarul de iluzii. Aici se vede în ce limbă română superbă se poate scrie un reportaj.

T.Ţ.: Într-un interviu cu Robert Şerban susţineaţi că "un poet nu scrie din frustrare". Credeţi că actul de a scrie e suficient sau că se impune să te adresezi cuiva, să publici, să fi recunoscut drept poet?

M.T.: Scrisul este o alchimie destul de ciudată. Unii scriu ca să îşi exprime trăirile interioare, alţii pentru că au ceva de transmis cuiva, alţii scriu ca un medicament. Uneori lucrurile astea se îmbină, dar nu cred că există un scris din frustrare. Ar fi aiurea să scrii din frustrare. Scrii dintr-o compensare să zicem, asta da, dar nu din frustrare.

T.Ţ.: Cursurile pe care le susţineţi, în calitate de profesor universitar, sunt altfel decât ale celorlalţi profesori. De unde acest dezgust pentru cursurile clasice, în care profesorul este un „dictator” şi atât?

M.T.: Din cursurile pe care le-am primit şi eu în timpul facultăţii. Mă enervau cumplit, mă adormeau pur şi simplu. N-am scris în viaţa mea un curs cât am fost student, pentru că nu puteam să scriu. Mă plictiseam enorm. Era o mare de capete aplecate, cu nişte urechi, care pândeau vorbele profesorului. În era de astăzi de ce să mai scri la cursuri? Acuma s-a inventat proiectarea pe perete a cursului. De ce trebuie să proiectezi pe perete? Şi se mai şi citesc... Este absolut aberant, absolut aberant. Mie mi-ar fi jenă să fac aşa ceva. Mai bine nu spui nimic, sau mai bine povesteşti din viaţa ta decât să faci lucrul ăsta. Măcar transmiţi un mesaj şi atragi atenţia studenţilor.

T.Ţ.: Care a fost momentul în care v-aţi simţit cu adevărat norocos? Dacă a existat un astfel de moment.

M.T.: Da, a existat. Sunt mai multe astfel de momente. Însă am acelaşi moment în care mă consider norocos. De fiecare dată când mi se pune întrebarea, de pildă: „Dacă ar fi să aveţi şansa să vă retrăiţi viaţa, ce-aţi alege?” şi stau şi mă gândesc şi ajung la concluzia că tot asta aş face. Şi atunci zic - „mă frate, eu chiar sunt norocos”, pentru că toată viaţa am făcut numai ceea ce mi-a plăcut. Am primit bani, salariu, pentru lucrurile pe care mi-a plăcut să le fac şi am primit din partea celor cu care am intrat în contact, a studenţilor, a cursanţilor, întotdeauna o privire caldă sau o privire afectivă, ceea ce este foarte important.

T.Ţ: Vă consideraţi un om împlinit aşadar...

M.T.: Norocos, nu împlinit.







Tiberius Ţurcaş

Interviu cu Daniel Vighi,
Doctor conferenţiar la Catedra de literatură română şi comparată a Facultăţii de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara



“Un dascăl este un provocator al stării de libertate. Dacă nu este aşa ceva, nu-i dascăl, este un transmiţător de cunoştinţe.”

M-am intâlnit cu Daniel Vighi într-o seară de Marţi, 13. Am ajuns mai devreme şi am aşteptat, întrebându-mă dacă o să-l recunosc (îl văzusem doar într-o poză, pe internet). La scurt timp, cu doar câteva minute înainte de ora stabilită, l-am zărit pe d. Vighi. Citea plictisit afişele lipite neglijent la avizier şi dedicate studenţilor la Jurnalism. Ne-am îndreptat apoi spre el şi a încercat să deschidă ,,uşa de la 037”. După mai multe perechi de chei, a găsit-o şi pe cea potrivită. Am izbutit aşadar să intrăm într-o sală mică, îngustă, întunecată şi sumbră. Lumina nu avea pe unde să intre în ,,037”. ,,Miroase a închis aici şi totuşi lasă impresia de redacţie”, a exclamat d. profesor. Urma să aibă loc un ,,atelier cu jurnaliştii”, cum îl numea dumnealui, pentru întocmirea unei redacţii.
A început apoi să-i povesteacă cu vână colegei mele despre proiectele în care este implicat pentru promovarea imaginii Timişoarei, a străzii Emanuil Ungureanu – ,,o stradă frumoasă, dar cu probleme”. Era optimist privind Timişoara astăzi şi încrezător în promovarea centrului istoric. Se întuneca însă la gândul unei clădiri istorice desfiinţate de unul dintre actualii candidaţi la Primăria Timişoarei. Totuşi, gândul unei sărbători a străzii îi lumina faţa.

T.Ţ.: Spuneaţi pe site-ul dvs. că „este imoral să taci atunci când societatea este năpădită de nonvalori”, că „intelectualul are răspunderi în plus”. Care sunt aceste responsabilităţi adiacente ale intelectualului faţă de cele ale omului de rând?

D.V.: Cultura română a fost o dezbatere imediat după revoluţie. Şi anume ce facem. Până la revoluţie am rezistat prin cultură, atât am făcut, nimic mai mult. Pur şi simplu am refuzat să-l lăudăm pe Ceauşescu, să-i facem propagandă. După ’90, lucrul acesta a fost prea puţin. În ce mă priveşte, eu aşa l-am resimţit, şi alţi câţiva din Timişoara. Adică am trecut prin pericole foarte mari şi am văzut oameni murind. Să vorbeşti în continuare despre nişte lucruri inutile, fără impact asupra societăţii, nu are sens. Spre exemplu, să vorbeşti despre frumuseţea unui amurg, şi să nu spui că acesta este peste nişte îngrozitoare poluări ale industriei ceauşiste. Mi se părea absurd.
Prin urmare, scriitorul trebuie să fie o personalitate angajată în această construcţie democratică pentru care nişte tineri, cu sau fără cultură, s-au jertfit. Până la urmă, în faţa morţii, cultura nu are nici o importanţă. Aceşti tineri, care m-au impresionat enorm, trebuie cinstiţi cu curajul de a spune exact ce gândeşti. Oricât de dificil sau de incomod este acest lucru. Oricât s-ar uita lumea la tine ca la un ins, nu chiar nebun, dar aproape. Să spui că există corupţie în mediul universitar, că lucrurile nu merg bine, pentru că universităţile sunt creuzetul democraţiei sau ar trebui să fie, şi nu sunt suficient. Sunt semnale bune totuşi, pentru că văd că au început să populeze universitatea cu tot felul de afişe, de expoziţii, de tot felul de lucruri alternative, care-s frumoase. Începe viaţa să intre peste încremenirile noastre academice proaste. Universitatea trebuie să se deschidă spre viaţă. Dar aici este acelaşi lucru cu politica, este o ţară de corupţie, dar cel mai sensibil lucru rămâne libertatea în mediul academic şi mediul şcolar în general, care creează un fel de subordonare: „eu tac ca să nu iau notă proastă şi profesorul se prevalează de faptul că mi-o poate da, ca să tac”.

T.Ţ.: Aţi publicat mai multe articole legate de învăţământ : „Adevăruri vulgare despre şcoală”, „Dulce laşitate academică”, „Ce ştie ministrul învăţământului?”.

D.V.: Le-am spus-o tot timpul...

T.Ţ.: De ce învăţământul românesc nu se ridică măcar la nivelul vecinilor noştrii, deşi este lăudat în unele medii?

D.V.: Am scris şi în Revista 22 două articole, din care unul este destul de limpede, stabileşte exact de ce universităţile din România, în loc să fie un mediu de propagare a democraţiei, sunt un mediu încă de propagare a unor mentalitaţi subordonate unor efecte comuniste. În ’90, universităţile au primit autonomie. Autonomia aceasta a fost primită fără ca din interior să lupte cineva pentru ea. A venit pe model occidental. Numai că această autonomie a fost folosită pentru a prezerva vechile stări de mentalitate, vechile stări de subordonare. S-a creat un fel de structură de tip „Parcul Bătrânilor Dinozauri”, un fel de Jurassic Park academic, în care s-a produs o contraselecţie. Alegem asistenţi şi lectori care să spună cam ce vrem noi să spună, pe care îi punem să facă doar birocraţie la Catedră şi să fie cât mai supuşi, cât mai „veţi avea, d. profesor, cândva, pe umărul drept, o pană”. S-au creat nişte privilegii de funcţii, s-au creat nişte lipse de transparenţe în interiorul universităţii. Nu se ştiu salariile, nu se ştiu premiile care se iau etc. Societatea românească s-a pluralizat, a mers înainte, cu partidele, bune... rele, cum sunt ele. Presa este un mediu de libertate care a explodat extraordinar, mi se datorează mie şi colegilor mei din presa studenţească, de la Cornel Nistorescu până la CTP (Cristian Tudor Popescu). Presa este cel mai liber mediu, după care vin ONG-uile, partidele şi la urmă, culmea, universităţile, care ar trebui să fie pepiniera libertăţii. Eşti pedepsit dacă spui ce gândeşti, dacă-i posibil aşa ceva într-un mediu academic. Mediul academic, mediul universitar trebuie să fie un mediu în care gândul liber să fie un apanaj exclusiv. Autonomia este pentru altceva construită în marile universităţi.

T.Ţ.: Sunteţi Doctor conferenţiar la Catedra de literatură română şi comparată a Facultăţii de Litere. Vă întreb ceea ce v-aţi întrebat chiar dvs. într-un articol : „Ce este, la urma urmei, un dascăl”?

D.V.: Un dascăl este un provocator al stării de libertate. Dacă nu este aşa ceva, nu-i dascăl, este un transmiţător de cunoştinţe. Or asta este prea puţin. El trebuie să formeze şi să incite, or formarea nu este o chestie pe care o dai tu aşa, ca pe un calapod. Trebuie să provoace starea de a trăi în libertate. O stare de a trăi în libertate pe care studenţii o diminuează însă imediat. Studentele mele, după doi, trei, patru ani, mă întâlnesc cu ele prin cancelariile de prin Lugoj, şi sunt aşa, „moleşite”.
Şcoala nu este un generator de gândire liberă. Pedepsim studenţii... Dar aici e şi un complex al profesorului. Există o imagine greşită : profesorul trebuie să ştie tot. N-are cum să ştie tot. Dacă îl întrebi „ai citit cutare?” o să creadă că-l jigneşti, în loc să spună - „n-am citit”. Fiecare dintre noi e imperfectibil. Or, această reaşezare a şcolii pe temeiurile unei gândiri libere nu s-a realizat. În România există o superbă şi benefică deschidere către modelul Dinicu Golescu. El a plecat prima dată în Occident, în urmă cu două sute de ani şi s-a minunat de ceea ce a văzut acolo. A venit apoi în ţară şi a făcut ceea ce a vazut acolo.

T.Ţ.: Şcoala, aşadar, nu este încă liberă în România. Modelul occidental nu s-a impus decât ca formă...

D.V.: „Căpşunarii” ne salvează, nu şcoala. Faptul că ei se duc şi lucrează în construcţii acolo, faptul că trăiesc acolo şi văd cum se trăieşte acolo şi vin în ţară şi încep să-şi pună gazon, să-şi facă o casă cum văd acolo. Se produce astfel acel transfer de civilizaţie pe care nu-l face şcoala. Şcoala e autarhică, susţine că noi suntem de la Traian şi Decebal (e foarte bine asta). Să spui că învăţământ ca noi n-are nimeni e aiurea. Să mergem acolo, să le furăm civilizaţia şi să o aducem în ţară. Dar pentru asta trebuie să recunoaştem că suntem mai proşti puţin. Naţionalismul ne învaţă că suntem buricul pământului, nu numai pe noi, pe toată lumea. Mobilitatea asta socială care a început „datorită” sărăciei în urmă cu vreo şase-şapte ani, asta salvează din punct de vedere spiritual ţara. Când spun din punct de vedere spiritual, mă refer la tot omul. Spiritual şi civilizatoriu, pentru că şcoala nu face aşa ceva. N-avem mobilitate. Întrebaţi-vă, voi, studenţii, de câte ori v-aţi gândit să plecaţi în străinătate la o bursă.

T.Ţ.: În cele din urmă, gândirea liberă, şi nu numai, în universităţi, este una dintre principalele îndeletniciri ale „dascălului” şi ale intelectualului, implicit.

D.V.: Da, universitatea ca mediu generator al libertăţii. Nu există nimic mai important în lume.

T.Ţ.: Totuşi, una dintre aceste responsabilităţi ale intelectualului, în general, şi ale dvs., în particular, o constituie şi promovarea imaginii unui oraş, spre exemplu? Dvs. aţi fost şi sunteţi implicat în mai multe proiecte privind Timişoara. Vi s-a înmânat în 2004 Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate şi promovarea imaginii Timişoarei.

D.V: Din acest punct de vedere, Timişoara este la fel de paradoxală ca orice oraş din România. Are şi tradiţia unui civism venit dinspre revoluţie, dar şi lacune şi corigenţe enorme. Este deci paradoxală, ca şi Iaşi-ul, spre exemplu. Timişoara, cultural a avut tot timpul relaţii foarte bune. Iaşi-ul nu are mediu de clasă de mijloc, alături de marii intelectuali : de la Liviu Antonescu la Dan Petrescu, până la Sorin Antohi. Era un mediu extraordinar de liberal. Liberal, nu în sensul de Partid,ci în sensul gândirii de tip procapitalist, democratic.
Iaşi-ul a încercat să facă revoluţie, ceea ce nu se ştie. S-a întâmplat în 14 decembrie 1989, prin Casian Maria Spiridon. E un poet, pot spune că suntem oarecum prieteni, deşi ne-am văzut rar. El a încercat, cu încă vreo doi, trei să ridice Iaşi-ul. Însă nu a venit nimeni. I-au anunţat să facă miting, i-a prins securitatea şi i-a arestat. Aici, în Timişoara, nivelul clasei de mijloc a fost mai înalt, de asta a fost cu putinţă ridicarea. Că dacă nu se ridica Timişoara, rămâneam şi acuma în comunism. V-o spun eu cu certitudine, din păcate. Pai da, era Nicu Ceauşescu (care trăia cu Nadia Comăneci), făceau dinastii ca-n Coreea, clar, pe fondul unei populaţii obediente total.
Timişoara a rezistat câteva zile încontinuu, în ideea Occidentului, nu mai suporta comunismul. Apoi s-a ridicat Bucureştiul, iar restul ţării, aşa,
la televizor. Îmi pare rău, dar ăsta-i adevărul. A fost aici un fel de motor pe clasa mijlocie, după intelectualism. Asta e încă o problemă în România, şi pe asta o rezolvă căpşuniada – faptul că această clasă mijlocie se educă, mergând acolo şi culegându-le căpşuni şi stând cu bătrânii ăia şi ştergându-i la fund, şi învăţând cum se trăieşte occidental. Mobilitate socială se numeşte, şi stare de aşezare în libertate.

T.Ţ.: Aţi publicat mai multe artîcole având ca temă turismul în România: Întoarcerea Orşovei acasă, Herculane - o moarte lentă. Colegul dvs., d. profesor Marcel Tolcea, intitula un articol al său România - ţara turismului la morminte, care avea ca subiect întoarcerea românilor în număr mare în ţară, de ziua morţilor. Împărtăşiţi o astfel de opinie?

D.V.: Eu împărtăşesc următoarea idee. Noi încercăm să vindem „afară” (cu termenul brand sau imagine), o Românie care nu există. O Românie frumoasă, în care cântă la tulnice nişte doamne îmbrăcate în ţărănci, deşi lângă ele îi un mic rahat de oaie, care-i superb de altfel (la munte aşa, e ca lumea, e frumos). Or, România asta este. Trebuie vândută România aşa cum este ea, nu o Românie falsă, o Românie mincinoasă.
Şi atunci noi avem proiectul ăsta. Un proiect interesant, cu castele de pe Valea Mureşului, castele cu parcuri englezeşti, în care pasc porci. Dar să le vinzi astea în spaţiul germanic e uluitor, pentru că toată Germania şi toată Europa au castelele aranjate la fix, dar aici, să îi aduci pe turişti la nişte castele în care sunt, sau nebuni la Căpâlnaşi, sau tebecişti în ultimul grad la Bulci, sau la Castelul Odvoş (fosta Tabără şcolară a Inspectoratului şcolar Arad), unde nu mai e nimeni, mi se pare halucinant de mişto şi provocator. Şi în parcurile astea englezeşti, cu urzici şi porci, să pui să cânte un quartet de coarde, este uluitor. Că de asta câştigăm din film, am spus-o eu şi prin anii `80, noi n-ar trebui decât să filmăm în autogări. Pieţele, ţărăncile, lumea şi am câştiga toate Cannes-urile cu putinţă. Şi iată că se dovedeşte că-i real, pe un soi de neorealism. Deci asta să vindem, România reală. Să nu ne fie ruşine.

T.Ţ.: Să ne referim puţin la scris. Aţi publicat proză scurtă, cărţi, eseuri, publicistică. Ce părere aveţi de faptul că unii scriitori consideră scrisul jurnalistic o degradare a literaturii?

D.V.: Nu, nu este o degradare, este o cunoaştere a realităţii în care trăieşti. Am scris după `90 tot timpul. Până în `90 m-am ferit ca dracu’ de tămâie. Un scriitor cunoaşte viaţa în momentul în care lucrează şi în presă. Presa este un vehicul extraordinar al realului. Pe de altă parte, un scriitor trebuie să aibă şi cultura textului, cultura ca atare, altfel nu poţi fi bun. Dar împletirea între una şi alta e foarte binevenită. Dacă scrii numai literatură, atunci eşti sec, fără substanţă. Trebuie şi una şi alta.

T.Ţ.: Referitor la volumul Cometa Hale-Bopp, eraţi prezentat astfel : „un prozator minimalist, de schiţe diafane, care nu construieşte, dă doar câteva stop-cadre, nu face arhitectură, nu e un prozator labirintic”. Vi se potriveşte această descriere?

D.V.: Sigur că da, pe acest volum, da. Am scris şi cărţi de arhitectură, poate că nu-i punctul meu cel mai tare. Scriu acuma, într-o măsură mai apăsată, zona de arhitectură, în sensul construcţiei mai tradiţionale, clasice. Eu am apucături postmoderne, îmi place să trec peste genuri, să fiu altfel. Când scriu critică ma plictisesc şi atunci dau în proză. Când scriu proză poate că n-am destulă răbdare în zona de arhitectură, din aproape în aproape. Mă joc ca să nu mă plictisesc.

T.Ţ.: Cochetaţi şi cu televiziunea. Sunteţi „moderator, călăuză şi şerpaş al drumurilor 3sfertului academic”. V-a cuprins şi pe dvs. mirajul televiziunii sau veţi rămâne fidel scrisului?

D.V.: Scrisul! Televiziunea... mi s-a propus. Tentaţia financiară, trebuie să mărturiusesc, e destul de mare. E destul de bine plătită...

T.Ţ.: Însă nu vă simţiţi destul de liber acolo...

D.V.: Nu, şi nici nu m-atrage în mod deosebit. Acum nu ştiu cât o să mai menţină TVR Timişoara această emisiune în grila de programe. Am înţeles că fac TVR 3 acum. Deşi emisiunile au rating destul de bun. Multă lume zice că le vorbesc destul de firesc, normal, şi cică astea ar fi nişte virtuţi de televiziune. Dar nu, literatura, scrisul... sunt altceva.

T.Ţ.: Este televiziunea înger sau demon?

D:V: Şi una şi alta, ca internetul sau calculatorul. Depinde cum te aşezi. Televiziunea poate sa-ţi dea şi filme de bună calitate sau poate sa-ţi dea şi prostii, gen OTV sau ştirile de la ora cinci.


tiberius turcas